2025

 

Locație: Pavilionul Tinerilor (Parcul Feroviarilor), Cluj-Napoca

Concept, coregrafie și interpretare: Oana Mureșan

Muzica și sound design: IXV (Irina Movileanu & Vlad Călin)

Consultant artistic: Cătălin Mardale

Artist vizual: Vlad Sulea

Fotograf: Mădălin Mărgăritescu

Premiera: 28 septembrie 2025

 

Performance-ul Vortex a continuat parcursul de cercetare coregrafică inițiat de coregrafa Oana Mureșan în performance-ul Sculpting Space (2022) unde întregul spațiu devenea o sculptură cu instabilitatea și precaritatea specifică, cu toată vibrația produsă de faptul că nemișcarea și mișcarea sunt elemente decisive și întemeietoare ale construcției acestei prezențe în spațiu, Vortex a propus o aprofundare a relației dintre corp, spațialitate și timp prin filtrul unui fenomen natural: vortexul

 

În această viziune, vortexul devine un corp care reflectă mișcarea centrifugă a fenomenului, ce oglindește atât forța naturii, cât și timpul prezent cu viteza și intensitatea lui.

 

Vortexul este privit și în dimensiunea sa cosmică: un fenomen care există în univers sub forme variate, un vertij comun în care suntem cuprinși cu toții.

 

Investigarea timpului prezent și a spațiului întâlnirii într-un vortex a condus și la întrebări despre proximitate și aproximare dar si despre întrebări ce trimit la fluxurile continue ale prezentului – sociale, politice, tehnologice – într-un context global marcat de crize și transformări. Cine suntem și încotro ne îndreptăm?

 

Proximitate, pentru că cel puțin două entități/curenți/corpuri/conștiințe trebuie să intre într-un spațiu proximal/ comun. Aproximare, pentru că orice ia formă în interiorul și între aceste entități/corpuri/conștiințe nu poate fi niciodată fix, ci doar o formă temporară, o schiță în mișcare.

 

O formă precisă a spațiului întâlnirii poate fi conturată doar atunci când evenimentul întâlnirii a dobândit deja memoria sa. Astfel, propunerea pentru dimensiunea estetică a vortexului – imaginat ca o „goliciune plină de posibilități” – este o stratificare de fragmente.

 

Relația care se naște între aceste fragmente și corpuri, dar și în spațiul care le susține și le face existența posibilă și vizibilă, dă naștere la multiple configurații (posibilități) de reflecție și refracție.

 

Vortexul deschide și posibilitatea unui nou echilibru – fragil, temporar, dar necesar – în care prezența devine afirmare, iar instabilitatea, o formă de adaptare activă.